Descriere Pamanteni

Natsuki, o fată de unsprezece ani, nu-şi găseşte locul în propria familie. Părinţii o preferă pe sora ei cu doi ani mai mare, iar cel mai bun prieten al ei e un arici de pluş numit Piyyut. Acesta îi spune că a venit de pe planeta Popinpobopia cu misiunea specială de-a o ajuta să salveze Pământul. Într-o vară, când e în vacanţă împreună cu vărul ei Yuu la casa bunicilor din regiunea muntoasă Nagano, Natsuki ajunge la convingerea că este extraterestră, de vreme ce nu reuşeşte să-şi găsească locul în lume ca toţi ceilalţi. Peste ani, acum femeie adultă, trăind împreună cu soţul ei, dar fără a avea relaţii intime, Natsuki încă este bântuită de umbrele copilăriei şi decide să evadeze din fabrica de copii care e societatea. Ca şi în alte romane, Sayaka Murata explorează, în Pământeni, dinamica relaţiilor dintre oameni abuzaţi direct sau indirect, dintre indivizi siliţi de societate să-şi asume roluri pe care nu le aleg ei înşişi (căsătorie, sexualitate normativă, procreare, intrarea în câmpul muncii), dintre personaje care îşi apără, prin încălcarea tabuurilor, prin incest, prin asexualitate, nevoia de a decide singure în privinţa propriilor vieţi şi de a crea legături afective profunde şi liber alese. În Pământeni, a fi extraterestru e un alt fel de a numi starea de alienare. Personajele nu se descriu prin ceea ce sunt, ci printr-o idee generală despre ceea ce nu sunt: fiinţe care se reproduc. Forţa vocii autoarei e dată de lentilele naive prin care ne aduce înainte viziunea sumbră asupra umanităţii: noi, pământenii, suntem nişte roboţi trişti şi avariaţi care se târâie prin lume într-un vis confuz. (The New York Times Book Review) Ce înseamnă să te simţi acasă în lume? Natsuki, eroina acestui roman uimitor, nu ştie: de mică e convinsă că a fost contactată de extratereştri, care o vor salva de viaţa într-o familie din clasa de mijloc japoneză. Sayaka Murata preia o idee copilărească şi, cu o imaginaţie plină de fervoare, construieşte în jurul ei o lume, dezvăluind strălucit cruzimea şi arbitrarul convenţiilor umane. (The New Yorker