Descriere Războiul prin ochii unui copil + Eu sunt 70072

Războiul prin ochii unui copil Cartea Yevei Skalietska este strigătul de neputință și curaj, totodată, al unei fetițe alungate din raiul ei de Acasă. O Evă prigonită iarăși de cel rău.Nu. Yeva nu e un copil ucrainian la vreme de război. E Copilul. E oricare dintre copiii lumii surghiuniți într-o lume a adulților orgolioși și neîmpliniți decât prin răutate. – Părintele Constantin Necula O carte-mărturie care îți dezvăluie drama copiilor cărora războiul le-a furat copilăria La doar 12 ani, Yeva Skalietska a ales să scrie un jurnal despre lumea ei plină de ruine și speranțe. Aceasta este povestea sa, dar și a unei întregi generații căreia i-a fost furată copilăria. Povestea YeveiÎnainte de începutul războiului, Yeva era o fetiță de 12 ani fericită, care tocmai își sărbătorise ziua de naștere alături de prietenii și colegii săi din Harkov. Iubea matematica, geografia și engleza, picta și cânta la pian.Însă ziua de 24 februarie a schimbat tot, iar Yeva a devenit, la scurt timp, una dintre 7.5 milioane de ucrainieni care au fost nevoiți să fugă din calea morții. A pornit la drum alături de bunica sa, cu doar câteva bagaje și un mare gol în suflet.Jurnalul ei este jurnalul unui copil care a văzut adevărata față a războiului, jurnalul unui copil care folosește cuvinte simple pentru a descrie o realitate care pentru noi este de neimaginat. Fragment: O zi din viața Yevei – Ziua 6, ora 19:00 Bunica era în bucătărie și făcea ceai când, deodată, a văzut o dronă uriașă. Toate luminile ei clipeau și zbura atât de jos deasupra casei, încât bunica s-a aruncat pe podea. Eu și Ina eram în cămăruța ei când am auzit-o. La început, făcea un sunet ciudat, nu semăna cu un avion. Ne-am lăsat jos, pe podea. De data asta, nu ne-am grăbit să coborâm în pivniță, pentru că, dacă ar fi sărit casa în aer, nimeni nu ar fi știut că suntem acolo jos. Am fi fost pur și simplu îngropate de vii.Drona a făcut un cerc în jurul zonei, lansând bombe pe măsură ce trecea. Mi-au curs râuri de lacrimi. M-am întins pe pat și, pentru prima dată în viața mea, m-am gândit la cum vreau să trăiesc cu adevărat. Îmi stătea inima de fiecare dată când se mai lansa o bombă. Mă agățam de fiecare minut, de fiecare secundă. Nu am mai fost niciodată atât de aproape de moarte. Mă rugam ca drona să zboare mai departe și ca bombele să nu lovească casa. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute. Nu puteam să respir. După un timp, s-a făcut liniște. În cele din urmă, am reușit să mă calmez. Prietenii Yevei Povestea Alenei (Fragment) Părea că lucrurile se liniștiseră, dar apoi am auzit telefonul sunând. Îl căutau pe unchiul meu, care lucrează ca polițist de frontieră. Urma să plece la război! Mătușa plângea, iar fratele meu, care tocmai își terminase stagiul militar l-a luat pe unchiul meu deoparte și i-a spus că va merge cu el. Dar unchiul i-a răspuns că ar fi mai bine să rămână acasă și să aibă grijă de familie, apoi și-a luat rămas-bun de la toți. L-am privit pe fratele meu, căruia îi șiroiau lacrimile pe față. Persoana aceasta puternică și curajoasă plângea acum ca un copil mic! Plângeam și eu, dar apoi unchiul meu a venit, m-a îmbrățișat și mi-a promis că se va întoarce. A închis ușa în urma lui, iar încăperea a părut dintr-odată foarte goală. [...]Îmi doresc foarte mult să mă întorc acasă, să-mi revăd prietenii și, mai presus de toate, vreau doar să-mi îmbrățișez unchiul! Sunt un copil din Ucraina, mă numesc Alena, am 12 ani și tot ce îmi doresc este să fie pace și să mă întorc acasă. Povestea lui Kostia (Fragment) Părinții făceau tot posibilul să ne înveselească. Inventau tot felul de jocuri și activități. De exemplu, eu am învățat să fac origami. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor adulților, unii dintre copii plângeau mereu, speriați de fiecare bubuitură! Cu toții încercam să îi ajutăm să se liniștească. Trăiam laolaltă ca și cum am fi fost o mare familie, chiar dacă unii dintre noi nu ne întâlniserăm niciodată înainte de război. Am ajuns să ne oferim sprijin și alinare unii altora.Am petrecut 11 zile în subsolul școlii înainte de a părăsi orașul împreună cu părinții mei, cu bunica și pisica mea, Gilbert. [...] Eu sunt 70072Am supraviețuit pentru a-mi spune povestea  De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus. Lidia Maksymowicz a fost, atât cât destinul i-a îngăduit, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri luminoși, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Apoi, înainte de a împlini 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un număr: 70072. Timp de peste 15 luni, micuța Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă și durerile atroce pr