Descriere Vertebrele strigătului

Volum apărut la aniversarea a 75 de ani ai autorului, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare Pe copertă: Vasile Pop-Negreșteanu, Planeta Micului Prinț, 2005 În umbra ipotezei au crescut poezii neipotetice. (GEO BOGZA) Desacralizarea resimțită agresiv definește versul poetului sătmărean Ioan Nistor, iar cotidianul aflat într-o bancrută ontologică devine preocuparea artistului pe care îl surprindem pe scena lirică rostind un soliloc, marcă a singurătății, a disoluției, a rupturii de întreg. (IMELDA CHINȚA) Ca într-un scriptorium ale cărui celule creative absorb și rețin totul, fațetele poeziei lui Ioan Nistor exhibă o legătură secretă, vag blagiană, cu relieful geografiei în care exponentul ei s-a născut și în care viețuiește ancestral. Pe această suprafață ondulată se poate observa cum se desenează, In Fabuloria(!), liniile unui neoexpresionism sui-generis de sorginte nordică, răsucit în sine și ironic, unic în felul său pentru grupul poeților din Nord , dar deosebit de spectaculos. (ȘTEFAN ION GHILIMESCU) Ioan Nistor este cunoscut îndeosebi ca poet, dar și ca un fin comentator al fenomenului liric. Un poet discret, înzestrat cu o sensibilitate aparte, care a reușit să impună o geografie lirică proprie. (GHEORGHE GLODEANU) Un poet discret, pentru care poezia este o stare de dialog cu sine, și care transformă verbul poetic în oglindă introvizoare este Ioan Nistor. (CORNEL MUNTEANU) În mine a zăcut impulsul de a spune. De timpuriu. Am compus pentru surorile mele, pe la zece ani, strigături în stilul strigăușilor din Oaș. De mic, am înțeles istoria dramatică a Țării, ciopârțeala făcută de cei ce ne acordau ajutor frățesc , jaful făcut economiei naționale, cotele care au dus talpa țării la exasperare. M-a durut soarta sătenilor arestați, uciși sau duși la Canal. Am resimțit opresiunea religioasă, nedreptățile făcute familiei mele, deoarece chiaburimea trebuia lichidată, Canal, Deltă…, iar tata era chiabur, vai! Am purtat în sânge teama și revolta. Am absorbit însă valorile satului, ale Oașului natal. Am scris și am publicat, mai puțin înainte de 1989, mai mult după. Restricțiile erau draconice atunci. Plicurile cu poeme contestatare, trimise pe la redacții, au fost aruncate la coș de niște redactori milostivi. Colegul din Târșolț, Ioan Tărnar, n-a avut norocul meu, în 1987 i s-au interceptat scrisorile trimise la Scânteia și nici azi nu i se cunoaște mormântul... (IOAN NISTOR