Descriere Miracolul Bizantului

Cea mai frapanta trasatura a Bizantului nu a fost crestinismul lui, reflectat in sinoade si convertiri de importanta istorica si oficiat in biserici imense, ca Hagia Sofia, ori inaintea icoanelor in intimitatea propriului camin; si nici organizarea si administratia lui romana, si nici increderea in statutul sau imperial; si nici solida mostenire a Greciei antice, si nici sistemul de educatie: ci combinatia lor. O revelatie si o opera geniala de refacere a prestigiului de imperiu creator si surprinzator al Bizantului. Ambitie si fascinatie, realitate vibranta, cosmopolita si dinamica, o reasezare a istoriei si a gloriei unei epoci imperiale. O carte plina de viata, inteligenta, convingatoare, desavarsit documentata si bine scrisa intr-o noua abordare, menita sa fie savurata de un public capabil sa primeasca un mare dar al istoriei, purtat cu usurinta de o invatatura sofisticata si minutios actualizata. Oare am subliniat excesiv modul ingenios, cultivat si creator in care s-a incapatanat sa existe societatea bizantina, de la constructori la eunuci, de la calugari la imparatese, de la tesatori de matase la profesori, in loc sa ma concentrez mai degraba asupra istoriei marilor ei imparati si generali, ori asupra repetarii ceremonialului ei de curte? Daca este asa, am facut-o din doua motive.  Mai intai, deoarece ar trebui sa fim constienti de contopirea exceptional de staruitoare si de iscusita de traditii si mosteniri reusita de Bizant si de modul in care a creat o civilizatie diversa si increzatoare in sine, care s-a dezvoltat de tot atatea ori, pe cat a pierdut teren si s-a luptat sa supravietuiasca. Este uluitor ca Bizantul si-a continuat existenta dupa 1204, cand Apusul a cucerit si a tinut sub ocupatie capitala vreme de cincizeci si sapte de ani, chiar daca imperiile marunte care au rasarit in locul lui nu erau cu adevarat state de rang imperial. Ceva din aceeasi combinatie de izvoare – clasice, pagane, crestine, rasaritene si apusene – se regasea si in ADN-ul cu care s-a intemeiat Bizantul, asigurandu-i de-a lungul secolelor o energie vitala sigura si constanta.  Apoi, deoarece sper ca am aratat ca spiritul Bizantului a supravietuit nu doar cuceririi din 1453, ci si secolelor care s-au scurs intre timp, iar mostenirea lui dainuie si dincolo de spatiul Europei Centrale, al Balcanilor, Turciei si Orientului Mijlociu. Am incercat sa conturez unele aspecte ale notiunii de bizantin. Iar demersul meu este facut cu intentia de a extinde, oricat ar fi posibil, cunoasterea si experienta noastra referitoare la alte timpuri, ca sa putem intrezari cum oamenii care au apartinut unei societati cosmopolite, citadine, cu o convingere constient istorica despre valoarea lor si, in acelasi timp, cu o credinta in viata de apoi reuseau sa fie atat de diferiti de noi, dar, intr-o maniera foarte perceptibila, atat de asemanatori. In secolul al X-lea, Liutprand de Cremona, trimis ca sol la Constantinopol, relata cum tronul enorm, pazit de „lei care rageau“, a inceput sa se ridice spre slavi. „Ce sa vezi! Omul pe care tocmai il vazusem sezand intr-un jilt la o inaltime moderata era acum in vesminte schimbate si ajunsese aproape de plafon.“ In baile imperiale si afara, in gradini, fantanile aruncau apa la inaltime, in vreme ce pasari de aur ciripeau si din orgi se revarsa muzica. La fel ca orologiile care masurau timpul cu precizie si instrumentele astronomice care puteau prezice eclipsele – toate astea simbolizau puterea imparatilor, prestigiul lor fara asemanare si grandoarea ostentativa. Autor Judith Herrin este istoric britanic, profesor de studii bizantine si de Anti­chitate tarzie la Princeton University si King’s College. A studiat istoria la Cambridge University si a obtinut doctoratul la Birmingham University. A participat in calitate de arheolog la lucrarile desfasurate in siturile de la Atena si Istanbul. Este autoarea unor lucrari fundamentale despre perioada bizantina si a Evului Mediu european timpuriu, punand in dezbatere rolul jucat de crestinism in acest context.