Descriere Sa nu ne facem de ras in fata furnicilor

Amanda este o fetita de doisprezece ani care, pentru o fetita de doisprezece ani, e al naibii de isteata. Are doua codite mai mereu impletite, o suta optzeci si noua de pistrui si doi parinti cu care nu se intelege deloc. Dar deloc. Si daca nu sunt parintii mei? Stapanita de aceasta frica teribila, Amanda se transforma in detectiv, pornind in cautarea Adevarului. Isi chestioneaza rudele si vecinii, colegii si apropiatii, cauta indicii, banuieste implicarea armatei SUA si un experiment genetic. Totul pentru a gasi dovada ca este infiata. Amanda cauta adevarul despre ea si despre parintii ei, cauta prietenia, cauta iubirea in cei din jur si cauta iubirea de sine, isi cauta locul in lume, in familie si in propriul corp. Tot investigand, Amanda afla o multime de lucruri despre ceilalti si mai ales despre ea. Dar oare va afla ce o intereseaza cu adevarat? Despre autor: Iv cel Naiv este un inginer roman contemporan. Devenit scriitor. S-a nascut online, dintr-un avant spre www si o pentru poezie. Naivitatea este lentila prin care priveste lumea din jur, simtindu-i sperantele si temerile, imbratisandu-i dorurile si nelinistile, oglindindu-i zambetele. Din dorinta lui de a apropia oamenii de poezie si de a-i scapa de inutila intrebare Ce a vrut sa spuna poetul? au aparut pe lume sase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proza nu vrea sa scape omenirea de cine stie ce alta intrebare, ci, dimpotriva, vrea s-o ajute sa-si mai puna cateva. Romanul asteapta sa fie deschis de oameni deschisi, criticat de critici, si, mai cu seama, citit de cititori.   Fragment din cartea Sa nu ne facem de ras in fata furnicilor Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că privește niște trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul își făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi și încercând, parcă, să șteargă urmele acestei execuţii fără judecată. Își întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă și neputinţă (1/3 din fiecare și se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la ușa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva pași pe care trebuise să-i facă, ieșind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la ușiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina și întunericul să se încaiere în ușa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ și mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce își înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a ușii, simţind cum corpul îi e înfășurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse. Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar știa drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie ușa boxei noastre. Ușa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ. Îngheţă de frică. Aproape că își putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa ușii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice și reuși. Încercă să se miște, dar nu reuși. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leșinatul îi ieși de minune. Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, și era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Mirosea a naftalină și a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, cadavrul părea să se miște. Ba nu, chiar se mișca, horcăind ușor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete și de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit. — Ahhh! — Aaaaoleooo! Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniștitor. Întunericul cunoașterii. — Pfiu! Dumneavoastră eraţi. — Eu, eu. — Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ? Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti și se ridică în picioare. Amanda se ridică și ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu’ Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă? — Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic și pierdeam contactul cu baza, cum s-ar zice.