Descriere Pachet Ileana Vulpescu + Regina Maria. Set 3 carti

Pachetul contine urmatoarele carti : 1. Singuratatea unei femei  este scrisa de Ileana Vulpescu si este continuarea si finalul bestsellerului Arta Conversatiei. Cea mai recentă lucrare dramatică, scrisă tot în colaborare cu George Bănică, „Singurătatea unei femei” (Arta conversației II), a fost jucată de Compania particulară „Arlechin” (premiera la 10 iulie 1990, la Pitești, regia Mihai Manolescu). „Personajul central, doctorița Sînziana Hangan, izbutește să fie vie, reală, autentică fiindcă oglindește, în trăirea ei de fiecare clipă, familia din care face parte, profesia pe care o practică, relațiile ei cu societatea, și, uneori, avatarurile ei pasionale. Toate acestea exprimate prin cuvintele pe care le spune, le aude sau pe care doar sieși și le rostește. Asta fără să mai amintim „atâtea lucruri pe care le știe” fără să i le spuie nimeni... Dincolo de frumusețile stilului, un stil de un scânteietor firesc, - dincolo de vibrația autentică a eroilor și de reușitele tablouri de gen, cartea este, în primul rând, a unui moralist preocupat să afle sensurile ascunse ale existenței, explicația determinantelor sufletești.” - N. Carandino - Convorbiri literare, dec. 1980. „În piesa Ilenei Vulpescu (coautor George Bănică), personajele din celebra Arta Conversației se întâlnesc peste aproape un sfert de veac înfruntându-se cu sinceritate și convingere. Singurătatea unei femei deapănă povestea eroinei principale, doctorița Sânziana, femeie de o tulburătoare frumusețe morală. Ea înfuntă, cu demnitate și curaj - ca medic, soție și mamă - inerentele încercări ale vieții. O poveste de dragoste, cu bucuriile dar și cu neașteptatele eșecuri, cu speranță și cu amăgiri, Sânziana străduindu-se, totuși, să fie fericită și să le insufle curaj oamenilor.” - Irina Gheorghiu „Arta conversației se revendică de la ciclul românesc inaugurat în Rămas bun. Melina Mavros, eroina primului roman, apare fugitiv, evocată de Sînziana într-un excurs genealogic. Ceea ce unește cu adevărat cele două romane nu e atât intenția ciclică, ci modalitatea comună de a construi fundalul social. În Rămas bun e refăcut fragmentar începutul de secol XX. Arta conversației reconstituie atmosfera anilor de după al doilea război. (...) Ileana Vulpescu rafinează obiectivismul auto-ironic prin care a impresionat în romanul Rămas bun, găsind în Arta conversației tonul just pentru o proză de auto-denunțare mistificatoare a iluziei. Iluzia psihologică este subminată, dizolvată în plan abstract, în folosul unei iluzii noi. (...) Roman de o simplitate amăgitoare, Arta conversației conține, în țesătura fucțiunii, un mic tratat de artă a povestirii.” - Val Condurache - Convorbiri literare, 8 aug. 1980. 2. O poveste de la Muntele Athos „Eu sunt credincioasa din fire, cred in bine, in Dumnezeu, in dreptate, in dragoste si in mila.” – Regina Maria O poveste de la Muntele Athos, intr-o traducere exceptionala a lui Nicolae Iorga, vorbeste despre credinta in Dumnezeu si despre puterea rugaciunii, intr-o poveste plina de emotie, dezvaluind, in acelasi timp, o particica a minunatelor manastiri de la Muntele Athos. Despre viata la manastirile unde femeilor le este interzis accesul si legenda Fecioarei Maria care a coborat din Ceruri pe Muntele Sfant pentru a orandui lucrurile, Regina Maria scrie cu maiestrie, reusind sa emotioneze profund. Regina Maria a Romaniei, dincolo de personalitatea ei fascinanta, a fost cunoscuta si pentru maiestria cu care scria, lasand lumii intregi opere traduse in numeroase limbi. De la memorii, povesti si basme, scrierile sale au captivat cititorii prin felul in care reusea atat sa zugraveasca locuri si personalitati, cat si sa surprinda cu o acuratete exceptionala evenimentele in mijlocul carora s-a aflat. Virginia Woolf spunea despre Regina Maria: „S-a nascut cu pana de scris in mana. Cuvintele sunt vocatia ei.” 3. ”Țara pe care o iubesc” este un roman sfâșietor, dar totodată plin de frumusețe și emoție, scris în timpul răboiului de către Regină, în încercarea de a alina durerea și de a le da soldaților deznădăjduiți motive în plus să lupte. Cartea a apărut progresiv, fiind initial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranșeele și în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar prețios la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranță și putere. Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat-o pe Regină să scrie această carte și tot el a tradus textele din engleză pentru ca ele să ajungă la oameni. Așa a apărut „Țara pe care o iubesc”, o carte scrisă din pasiune și datoria față de țară, ce a atins inimile oamenilor și va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reușit să portretizeze într-un mod remarcabil frumusețile României, din vârfurile munților și pădurile dese până la malul mării Negre, de la palatul și mânăstirea Cotroceni, la ruinele așezărilor străvechi. Regina începe cartea într-un mod cât se poate de dramatic, dar și emoționant, oferindu-le celor de pe front sprijin moral, încurajându-i să lupte. „Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie – este prea mult de spus, durerea e prea mare –, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să-şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându-ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii. Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să-mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic. Astfel, m-am gândit că, în aceste vremuri de încercări, măcar pana mea ar putea să-i călău zeas că iarăşi pe unii dintre noi către căminele de care ne e dor.” Ulterior, Regina începe să descrie în stilul său impresionant, în fiecare capitol, câte un ținut, văzut prin propriii ochi. Ținuturile la care face referire sunt cele pe care România le-a pierdut, la momentele respective în timpul războiului. „Am văzut odată plaja din Mangalia la apus. Eram cu fața spre mare, lumea parcă șoptea în liniștea înserării, dar marea mi se năpustea spre picioare, în veșnica, nestăpânita ei neliniște. În spatele meu, soarele se cufunda în zare, ultimele lui raze luminând valurile ce se spărgeau lovindu-se de ţărm cu o strălucire de miracol. Talazurile erau întunecate, dar fiecare era încununat cu o creastă de spumă auriu-portocalie, sub sărutul soarelui de asfinţit.” Maria, Regina României: ”Nu există nimic din România pe care să nu-l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuți aici, m-am simțit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârșitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate și cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până și mărăcinii deșirați care-și împrăștie prin bolovănișuri frumusețea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice încât îmi păreau la capătul lumii și acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi-au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopții care se așternea; aburul parfumat de rouă ce se înălța din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume... Am iubit România întru totul, am iubit-o profund... am iubit-o mult!