Descriere Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea. Frumusețea care mă îmbată. Din cauza ei uit cine sunt. Știu doar că te-am găsit și că nu aș vrea să te pierd niciodată. Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Să fim doar treji, să primim.   La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, am alerga beți, îmbătați de noi înșine fără nevoia de luciditate și adevăr. Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte care urmează, descoperim eternitatea. Și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricele, rănile, slăbiciunile, defectele, părțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.   Suntem tare caraghioși când ne certăm. Semănăm cu doi cocoși. Și nici măcar nu ne certăm pe ceva serios. Întotdeauna ne certăm de frică. De frica de a nu ne pierde. Să nu crezi niciodată ce îți spun. Să crezi doar ceea ce simți. Nu întotdeauna vorbele conțin adevăr.   Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine. Știi că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înțeleg. Știi că îți dau sfaturi, fără să te constrâng.   Iubirea este singura care te determină să te schimbi, să-l pui pe celălalt înaintea ta și să trăiești prin el, nu prin tine.   Din nimic, nepregătit, printre altele, a țâșnit primul te iubesc. Sinonim în mintea ei de atunci cu ai grijă de mine.   Nimeni, în afara ta, nu te cunoaște mai bine. Nimeni nu are de unde să știe ce te doare și ce nu te doare. Poate, dacă ai noroc, să te intuiască, dar atât. Și totuși, nu poate să știe dacă acolo unde el calcă e cărare de munte printre stânci, printre flori sau printre lacrimi.   Ne-am îndrăgostit, ne-am alergat, ne-am înșelat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am îngenuncheat, ne-am zburat, ne-am trăit și așa o să facem până la ultima suflare, din nou și din nou.   Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția. Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abați mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Și niciodată nu o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de rătăcit ești, la un moment dat ajungi la forma desăvârșită, la contopire.   Dacă vrei cu adevărat să trăiești ceva, trăiește și peste mine, și peste ceea ce te-aș ruga eu. Dacă vrei să te oprești, o să faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă rănești, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană și pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacția unei croaziere temporare.   Lasă lucrurile să se îmtâmple. Nu le închide în promisiuni.   Sunt momente în care nu mai știu să cad în genunchi, nu mai știu să-i vorbesc lui Dumnezeu.   Nu suntem niciodată pregătiți pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii în piept cât de curajoși și cât de talentați suntem în situațiile serioase pe care ni le oferă destinul și, când ne vine ceasul să ne confruntăm pe bune cu realitatea, facem pe noi de frică.   Dacă am putea să fim atât de puternici încât să rămânem mereu cei mai importanți.   Îmi vine să înnebunesc că nu pot să plec să te văd și sunt nevoit să stau aici. Ce-mi pasă mie de problemele astea, când mie îmi este groază să fiu departe de tine, să nu te pot vedea acum și în fiecare clipă.   Adevărul este forma prin care lași să fii cunoscut așa cum ești. Adevărul este un risc, dar în preajmă îl ai permanent pe Dumnezeu.   Fericirea nu este un obiectiv pe care îl atingi și gata. Fericirea trebuie întreținută și se poate pierde în fiecare secundă. Dacă o dobândești la un moment dat, asta nu înseamnă că o păstrezi definitiv oricum.   Fiecare are un sens. Până nu și-l descoperă, este veșnic nefericit.   Dacă unul se duce mai în larg și nu mai știe să se întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.   Suntem noi doi, pur și simplu, unicii în Universul asta infinit.   Când aveam trei ani, am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a răspuns: dacă ar bătea o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Și de ce aș avea nevoie de golurile acestea, am întrebat-o apoi. Și ea mi-a răspuns: pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple.   Și repet. Uităm că suntem niște particule de praf aruncate prin Univers și că drumul spre frumos tot în groapă sfârșește. În tot acest mister care se numește viață, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi.   Oricât de puternici am fi, iubirea ne copleștește atunci când se prăbușește în noi. Căci niciodată un om care iubește nu va fi în stare să explodeze în exterior. Răul este al lui, al sufletului și se întâmplă în tăcere. Suferința din iubire nu se imparte. Vreau să iubesc tot ceea ce știu că ești și tot ceea ce urmează să aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea. Frumusețea care mă îmbată. Din cauza ei uit cine sunt. Știu doar că te-am găsit și că nu aș vrea să te pierd niciodată. Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Să fim doar treji, să primim.   La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, am alerga beți, îmbătați de noi înșine fără nevoia de luciditate și adevăr. Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte care urmează, descoperim eternitatea. Și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricele, rănile, slăbiciunile, defectele, părțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.   Suntem tare caraghioși când ne certăm. Semănăm cu doi cocoși. Și nici măcar nu ne certăm pe ceva serios. Întotdeauna ne certăm de frică. De frica de a nu ne pierde. Să nu crezi niciodată ce îți spun. Să crezi doar ceea ce simți. Nu întotdeauna vorbele conțin adevăr.   Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine. Știi că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înțeleg. Știi că îți dau sfaturi, fără să te constrâng.   Iubirea este singura care te determină să te schimbi, să-l pui pe celălalt înaintea ta și să trăiești prin el, nu prin tine.   Din nimic, nepregătit, printre altele, a țâșnit primul te iubesc. Sinonim în mintea ei de atunci cu ai grijă de mine.   Nimeni, în afara ta, nu te cunoaște mai bine. Nimeni nu are de unde să știe ce te doare și ce nu te doare. Poate, dacă ai noroc, să te intuiască, dar atât. Și totuși, nu poate să știe dacă acolo unde el calcă e cărare de munte printre stânci, printre flori sau printre lacrimi.   Ne-am îndrăgostit, ne-am alergat, ne-am înșelat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am îngenuncheat, ne-am zburat, ne-am trăit și așa o să facem până la ultima suflare, din nou și din nou.   Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția. Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abați mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Și niciodată nu o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de rătăcit ești, la un moment dat ajungi la forma desăvârșită, la contopire.   Dacă vrei cu adevărat să trăiești ceva, trăiește și peste mine, și peste ceea ce te-aș ruga eu. Dacă vrei să te oprești, o să faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă rănești, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană și pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacția unei croaziere temporare.   Lasă lucrurile să se îmtâmple. Nu le închide în promisiuni.   Sunt momente în care nu mai știu să cad în genunchi, nu mai știu să-i vorbesc lui Dumnezeu.   Nu suntem niciodată pregătiți pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii în piept cât de curajoși și cât de talentați suntem în situațiile serioase pe care ni le oferă destinul și, când ne vine ceasul să ne confruntăm pe bune cu realitatea, facem pe noi de frică.   Dacă am putea să fim atât de puternici încât să rămânem mereu cei mai importanți.   Îmi vine să înnebunesc că nu pot să plec să te văd și sunt nevoit să stau aici. Ce-mi pasă mie de problemele astea, când mie îmi este groază să fiu departe de tine, să nu te pot vedea acum și în fiecare clipă.   Adevărul este forma prin care lași să fii cunoscut așa cum ești. Adevărul este un risc, dar în preajmă îl ai permanent pe Dumnezeu.   Fericirea nu este un obiectiv pe care îl atingi și gata. Fericirea trebuie întreținută și se poate pierde în fiecare secundă. Dacă o dobândești la un moment dat, asta nu înseamnă că o păstrezi definitiv oricum.   Fiecare are un sens. Până nu și-l descoperă, este veșnic nefericit.   Dacă unul se duce mai în larg și nu mai știe să se întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.   Suntem noi doi, pur și simplu, unicii în Universul asta infinit.   Când aveam trei ani, am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a răspuns: dacă ar bătea o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Și de ce aș avea nevoie de golurile acestea, am întrebat-o apoi. Și ea mi-a răspuns: pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple.   Și repet. Uităm că suntem niște particule de praf aruncate prin Univers și că drumul spre frumos tot în groapă sfârșește. În tot acest mister care se numește viață, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi.   Oricât de puternici am fi, iubirea ne copleștește atunci când se prăbușește în noi. Căci niciodată un om care iubește nu va fi în stare să explodeze în exterior. Răul este al lui, al sufletului și se întâmplă în tăcere. Suferința din iubire nu se imparte. Vreau să iubesc tot ceea ce știu că ești și tot ceea ce urmează să aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea. Frumusețea care mă îmbată. Din cauza ei uit cine sunt. Știu doar că te-am găsit și că nu aș vrea să te pierd niciodată. Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Să fim doar treji, să primim.   La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, am alerga beți, îmbătați de noi înșine fără nevoia de luciditate și adevăr. Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte care urmează, descoperim eternitatea. Și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricele, rănile, slăbiciunile, defectele, părțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.   Suntem tare caraghioși când ne certăm. Semănăm cu doi cocoși. Și nici măcar nu ne certăm pe ceva serios. Întotdeauna ne certăm de frică. De frica de a nu ne pierde. Să nu crezi niciodată ce îți spun. Să crezi doar ceea ce simți. Nu întotdeauna vorbele conțin adevăr.   Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine. Știi că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înțeleg. Știi că îți dau sfaturi, fără să te constrâng.   Iubirea este singura care te determină să te schimbi, să-l pui pe celălalt înaintea ta și să trăiești prin el, nu prin tine.   Din nimic, nepregătit, printre altele, a țâșnit primul te iubesc. Sinonim în mintea ei de atunci cu ai grijă de mine.   Nimeni, în afara ta, nu te cunoaște mai bine. Nimeni nu are de unde să știe ce te doare și ce nu te doare. Poate, dacă ai noroc, să te intuiască, dar atât. Și totuși, nu poate să știe dacă acolo unde el calcă e cărare de munte printre stânci, printre flori sau printre lacrimi.   Ne-am îndrăgostit, ne-am alergat, ne-am înșelat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am îngenuncheat, ne-am zburat, ne-am trăit și așa o să facem până la ultima suflare, din nou și din nou.   Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția. Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abați mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Și niciodată nu o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de rătăcit ești, la un moment dat ajungi la forma desăvârșită, la contopire.   Dacă vrei cu adevărat să trăiești ceva, trăiește și peste mine, și peste ceea ce te-aș ruga eu. Dacă vrei să te oprești, o să faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă rănești, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană și pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacția unei croaziere temporare.   Lasă lucrurile să se îmtâmple. Nu le închide în promisiuni.   Sunt momente în care nu mai știu să cad în genunchi, nu mai știu să-i vorbesc lui Dumnezeu.   Nu suntem niciodată pregătiți pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii în piept cât de curajoși și cât de talentați suntem în situațiile serioase pe care ni le oferă destinul și, când ne vine ceasul să ne confruntăm pe bune cu realitatea, facem pe noi de frică.   Dacă am putea să fim atât de puternici încât să rămânem mereu cei mai importanți.   Îmi vine să înnebunesc că nu pot să plec să te văd și sunt nevoit să stau aici. Ce-mi pasă mie de problemele astea, când mie îmi este groază să fiu departe de tine, să nu te pot vedea acum și în fiecare clipă.   Adevărul este forma prin care lași să fii cunoscut așa cum ești. Adevărul este un risc, dar în preajmă îl ai permanent pe Dumnezeu.   Fericirea nu este un obiectiv pe care îl atingi și gata. Fericirea trebuie întreținută și se poate pierde în fiecare secundă. Dacă o dobândești la un moment dat, asta nu înseamnă că o păstrezi definitiv oricum.   Fiecare are un sens. Până nu și-l descoperă, este veșnic nefericit.   Dacă unul se duce mai în larg și nu mai știe să se întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.   Suntem noi doi, pur și simplu, unicii în Universul asta infinit.   Când aveam trei ani, am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a răspuns: dacă ar bătea o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Și de ce aș avea nevoie de golurile acestea, am întrebat-o apoi. Și ea mi-a răspuns: pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple.   Și repet. Uităm că suntem niște particule de praf aruncate prin Univers și că drumul spre frumos tot în groapă sfârșește. În tot acest mister care se numește viață, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi.   Oricât de puternici am fi, iubirea ne copleștește atunci când se prăbușește în noi. Căci niciodată un om care iubește nu va fi în stare să explodeze în exterior. Răul este al lui, al sufletului și se întâmplă în tăcere. Suferința din iubire nu se imparte. Vreau să iubesc tot ceea ce știu că ești și tot ceea ce urmează să aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, am alerga beți, îmbătați de noi înșine fără nevoia de luciditate și adevăr. Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte care urmează, descoperim eternitatea. Și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricele, rănile, slăbiciunile, defectele, părțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt. - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Autoarea Chris Simion este o cunoscută regizoare de teatru care și-a făcut debutul în lumea artei la doar 16 ani. Ce ne spunem când nu ne vorbim spune povestea unei femei care află că suferă de o boală fatală și se decide să fugă de toți și toate. După doi ani în care a stat ascunsă ea își reevaluează starea medicală și află că nu mai este bolnavă. Vestea o sochează și o face să se întoarcă înapoi la viața pe care o abandonase însă nimic nu mai este la fel. Romanul investighează cu lux de amănunte stările prin care protagonista trece. Profunzimea lui este evidențiată de către cercetările personale și concluziile pe care ea le trage în urma unei întâlniri cu moartea.   Descriere originală:   Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul este mizerie.” “Întotdeauna cel care rămâne cu gura căscată dintre cei doi, dacă există așa ceva, se macină și se macină, pentru că vrea să știe și el  de ce a rămas cu gura căscată în halul ăla. Și atunci, măcar din compasiune, ca să nu zic curiozitate intelectuală, îi împărtășești și ăluia motivul.  Mai ales când știi că nu mai reprezintă nicio amenințare pentru tine.” “Am trăit o veșnicie trezindu-mă dimineața fără să știu dacă mai apuc să prind apusul și culcându-mă seara fără să știu dacă mă mai trezesc. Nu mai poți să folosești metafore după ce te săruți cu moartea. M-ai închis în tine, în sufletul tău, adânc, m-ai ferecat cu șapte lacăte și șapte chei… Dar eu trăiesc, sunt vie. Nu o să bat cu pumnii să deschizi, nu o să fac gălăgie, o să mă descurc, sunt fată mare.” “Nu știm cine suntem cu adevărat. Nu știm ce facem aici. Nu știm nici de unde venim, nici încotro ne ducem. Ni se întâmplă să luptăm cu lucruri în care credem sau nu credem. Nu suntem aici decât în trecere. Cum spunea Simone Signoret: ‘Pe zi ce trece, înțeleg tot mai puțin.’ Lumea nu este decât zgomot, mult zgomot și multă răzbunare, cu R mare, și totuși, mergem mai departe și ne târâm cu ambiție genunchii pe malul fără de sfârșit al propriilor noastre angoase, neliniști, frustrări. Oricât de mult încreci tu să vezi lumea în frumos, e mult mai mult urât pe lângă. Iar în final, moartea este cea care câștigă! (…) Singura care te eliberează de moarte este Iubirea. Avem dreptul să încercăm să ne răscumpărăm sufletul oricum. Nu există nimic altceva care să te convingă să te depășești pe tine, să-ți uiți limitele, să te redescoperi în afara Iubirii. (…) Iubirea te învață să nu regreți, să îți asumi, să depășești limitele omenescului, confuzia de zi cu zi a rutinei, să învii.” “Nu ți-am reîntâlnit gustul niciunde. L-am căutat tot timpul ăsta în speranța că măcar o picătură din cineva îmi va aduce aminte de tine.” “Singura diferență între cum te-am lăsat și cum ești este experiența pe care ai dobândit-o în absența mea. Mi-e frică să nu uiți cine sunt și la un moment dat să îți permiți să joci poker și cu mine. Nu vreau să ajung să cred că în spatele unui gest pe care l-ai face se ascunde altceva decât ceea ce este, că atunci când întreb ceva răspunsul este atât de inteligent dat, încât nu poate fi încadrat la minciună, dar nici nu rezolvă dilema, că mângâierile ar fi doar drumul spre a obține ceva și nu vreau să mă trezesc în ipostaza în care să caut să mă conving dacă ceea ce aș simți coincide cu ceea ce este, căci ar fi ca o armă îndreptată spre tâmplă. Înainte nu-mi era frică de nimic din ceea ce erai și nici nu mi-aș fi pus problema vreodată astfel. “ “Sunt oameni care se roagă și nu știu, nu vor sau uită să-l lase pe Dumnezeu să dea ceea ce dă, pentru că numai El știe ce să dea, când și cum. Oamenii cer să li se dea atunci când vor ei și îi impun lui Dumnezeu o grabă cu care să opereze. Dumnezeu nu este un negustor. Ceea ce îți dă să duci, îți dă pentru că știi că poți să duci. El te-a creat puternic și dacă-ți dă să duci mai mult decât crezi tu că poți duce, ți-a dat pentru că știe că poți să-ți depășești limitele. Nu-l subestima pe Dumnezeu.” “Aș fi putut să fiu un zid, unii să-și facă nevoile pe el, alții să se sprijine, alții să-și lase buzele ca pe mormântul lui Oscar Wilde. Aș putea să fiu și o cană cu vin roșu. De ce nu, și o frunză, sau miere, sau o culoare, sau un vânt de toamnă. Aș putea să fiu orice nimic care să aducă în suflete o bucată de frumos. Dar, ca să uiți o secundă de tine, îți trebuie curaj. S-ar putea să îți placă atât de mult să rămâi altceva, încât să te pierzi pe tine însuți, să-ți pierzi identitatea. Apropierea de sublim se produce când ești autentic. Indiferent că ești piatră, zbor, picătură, sublimul îți simte respirația și te primește. Nu poți să te minți. Fiecare om știe dacă sufletul său se îndreaptă spre frumos sau spre nimic. Pentru că fiecare om a uitat o secundă de sine și s-a văzut. Infinitul înseamnă atât de puțin. Poate să însemne chiar o secundă, un zâmbet, o strângere de mână pe patul morții, o iubire, o mare, un gest. Infinitul poate să însemne orice.” “Fiecare crede că centrul universului este gaura curului lui și că totul în jur se mișcă în funcție de digestia noastră. Când stau cu tine dimineața la cafea, vreau să știu cine ești. Nu există greșeală. Există doar a acționa diferit față de normele și prejudecățile tale. Deci cum să te superi pentru că celălalt a simțit altfel și a optat în sensul lui? Lucrurile sunt simple, mult mai simple decât le vedem noi.” “Omul, prin natura lui, trage să se apere, să trăiască comod, să nu se gândească prea mult la sine și la ceea ce este alterat în sufletul său. Crede că, dacă trăiește cu ochii închiși, falsitatea și urâtul nu se văd. Chiar dacă nu se văd, sunt conținute. E acel cancer care roade – care te distruge fără ca tu să știi – pentru că nu lupți să îl înlături.” “Sufletul-pereche este cea mai importantă întâlnire cu un om. Este omul-oglindă, omul care te scapă de prejudecăți și te obligă să te vezi așa cum ești, omul care nu te lasă să te mai minți și care trage de tine să te curețe, să te dezobișnuiască de tot ceea ce e fals în tine și în jurul tău. Dacă pentru un astfel de om ești dispus să îți schimbi viața, înseamnă că ai nevoie de ceea ce el îți dorește. Înseamnă că el nu a făcut decât să îți șteargă geamul. Să te uiți pe fereastră și să o deschizi singur(ă) dacă vrei. Un om poate să îți arate o cale. Dacă mergi sau nu pe ea este opțiunea ta.” “Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu mai mult decât poți să duci. Nu ar avea de ce. Tu ai senzația că este prea mult pentru că nu-ți cunoști limita. Ideea e să înveți ceva în urma unei zguduiri atât de profunde. Dacă se revine la normal, e timp irosit. De asta te ajută să îți forțezi limita, să cunoști în tine ceea ce nu cunoști. Genul acesta de experiență-limită te ajută să dai jos din tine toate straturile de protecție, să fii gol, să te privești așa cum ești, fără să te mai aperi. Lupta adevărată se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi, să nu te mai pierzi.”   Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii... tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani, isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea, revine in povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu ganduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai inainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era... nu mai conteaza atata timp cat, insotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urat ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna.   „Cand esti pe un drum cu sens unic, fara cale de intoarcere, fiecare secunda te costa altfel. Moartea imi zambeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie in care sa ne pregatim sa murim. Ma auzi? Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. In fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfarsit.“   CHRIS SIMION , regizor si scriitor, a lansat recent provocatorul roman “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, din care va oferim cateva fragmente de text, impreuna cu un scurt interviu in exclusivitate. -Care e legatura dintre cartea si piesa de teatru “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”? Exista vreo legatura in afara de titlu, o continuitate intre ele, o legatura substantiala, dincolo de text? -Tema este aceeasi. Minciuna, infidelitatea. Continuitate exista doar in masura in care vrei sa faci un exercitiu al imaginatiei si sa incerci un liant intre personajele spectacolului si personajele romanului. Ar putea fi aceleasi. Piesa de teatru si ulterior spectacolul s-au nascut dintr-o necesitate. Desi terminasem primul volum mai aveam ceva de spus. Asa-s femeile. Si cum uneori cuvantul rostit are mai multa forta decat cel scris, mi-am pus picioarele in ligheanul cu apa rece si am scris prima mea piesa de teatru, volumul 2 de la “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”. O comedie. - De ce ai ales ca formula scriitoriceasca – mailul? Ti se pare ca e nevoie de forme noi pentru vremuri noi? -Nu sunt de moda veche, constat pe propria piele cat de util este internetul si cu toate acestea am nostalgia scrisorilor de mana si trimise prin posta. Am ales corespondenta electronica intentionat, spune multe despre omul contemporan, are un alt tip de energie, de emotie. Si plasticul e util dar nu are viata. - Care e mesajul cartii, ce ai vrut sa le transmiti cititorilor? -Minciuna este o tema foarte fragila, pretentioasa, perversa. Am vrut sa reamintesc ca fiecare este raspunzator pentru optiunile lui. Ca nimeni nu poate sa ne constranga in deciziile pe care le luam decat daca permitem noi asta. Suntem liberi sa alegem minciuna sau adevarul dar suntem ceea ce alegem. Viata nu e un joc pe calculator. N-ai cum sa dai delete la ceea ce ai facut si nu-ti mai convine la un moment dat. Ceea ce faci te defineste, concret si metafizic si esti dator sa iti asumi tot. -Ce loc ocupa scrisul (nu ma refer la texte dramatice, ci la roman) in profilul carierei tale? Stiu ca romanul acesta vine dupa o pauza lunga in care te-ai dedicat regiei… Se concureaza aceste doua paliere – regia si scrisul? -Sunt in conflict permanent. Cand scriu nu pot sa fac regie, cand fac regie nu pot sa scriu. Sunt energii diferite, te solicita altfel. In regie trebuie sa fii pentru ceilalti, sa te dai lor total dar nu cum esti tu ci cum au ei(actorii) nevoie. Cand scriu sunt eu cu mine, nelimitat. Scrisul imi este mai aproape ca mod de exprimare dar uneori nu stiu sa ma folosesc de asta si atunci aleg teatrul. Ambele te ard, te costa, te distrug si te recompun de fiecare data. De asta am si facut pauza de 8 ani. A fost timpul necesar sa ma reconstruiesc. N-as putea sa scriu in serie, pe banda. Daca nu pot sa exist total intr-un spectacol sau intr-o carte, aleg sa nu exist. LA MAMA ÎN BURTĂ CÂNTĂ MOZART Ziua întâi este ziua în care m-am născut. Din ziua aceea începe pentru mine numărătoarea. Şi în fiecare an, vine într-o zi rândul zilei întâi şi dă la o parte toate celelalte zile şi arată atunci cât este ea de importantă pentru că este ziua mea. Astăzi este ziua mea. Spuneţi-mi “La mulţi ani !”. Nu, mai bine îmi cântaţi “La mulţi ani!”. E prea simplu doar să-mi spuneţi. Merit să îmi cântaţi. Aşa. Da. Domnul cu cravată roşie nu are voce. Dar a avut bunăvoinţă. Astăzi am început să scriu o poveste, o poveste despre mine. Poate mai îmi daţi şi voi idei. Poate voi vedeţi ceea ce nu văd eu. Ciorapii găuriţi, ridurile adânci, buzele crăpate, cearcănele… Dar sufletul nu mi-l vede nimeni? Găurile din suflet pe care timpul nu poate să le cârpească, ridurile din suflet pe care Dumnezeu nu poate să le vindece, cearcănele din suflet care sunt mărturia imbecilă a faptului de a fi treaz în mod inutil. Nu ştiu dacă o să găsesc putere să termin povestea asta singură. Mai sunt 15 minute şi ziua aceasta se termină şi începe alta. Începe ziua altuia. Şi aceea se termină şi tot aşa… De câteva ore nu fac altceva decât să privesc hârtia asta albă şi să mă încurajez cu respiraţii alerte. În ultimul timp s-au scurs prin vezica mea toate frustrările pe care mi le însuşeam nefiind în stare să le distrug. Refularea în propria-mi metastază îmi alimentează agonia. Totul este haotic. Nu mai pot controla nimic. Şi poate că atunci când credeam că eu controlez ceva, doar credeam asta şi atât. În realitate nu se întâmplă nimic. Nu am ore de somn fixe, uit să mănânc zile întregi, uit de multe ori să beau până şi apă şi mă trezesc din când în când cu un gust lipicios în gură dăruit cu generozitate de zaţul pe care îl sorb în delir. Îmi amintesc cu dor de momentele în care puteam să mă enervez pentru că trebuia să-mi golesc scrumiera în coşul de gunoi. Noaptea îmi permiteam să deschid doar fereastra şi să eliberez mucurile de la înălţime. Îmi plăcea la nebunie să le văd în picaj câteva secunde. Eram atât de aproape de cer. De fapt eu şi acum sunt  aproape de cer. Cerul se îndepărtează şi îmi dă senzaţia că se ascunde de mine. Camera mea  dintr-un apartament, dintr-un bloc vechi din centrul oraşului. M-a fascinat întotdeauna zborul. Aveam vreo câţiva ani când  mi-am dorit prima oară să-mi dau drumul de pe balcon şi să plutesc câteva secunde la limita halucinantă a fatalităţii. Dar eu nu puteam să ajung pe balcon în momentul acela, eu nu aveam un balcon în momentul acela şi cred că nimeni nu ar fi avut un balcon pentru o astfel de dorinţă. Cine mi-ar fi fost atât de credincios? Nimeni. Jocul de-a moartea m-a excitat întotdeauna. Să ai curajul să atingi cu vârful sufletului moartea, să-i simţi morţii respiraţia fierbinte în ceafă, să simţi cum te pândeşte şi cum poţi într-o secundă să fii înhăţat. Ca să nu credeţi că sunt nebună, ar fi mai bine să nu mă credeţi, ci doar să ascultaţi o poveste aşa de banală, de idioată ca să ne păstrăm relaţiile formale. Oamenii se tem de extreme şi ca să nu vă provoc panică, să nu vă bag atât de sincer în mine căci nu suportaţi, aleg ce alegeţi: să vă mint. O dată, când eram mică, am reuşit să trec balustrada de la un balcon, dar n-am ajuns mai departe pentru că un glas stins de femeie m-a oprit. Era mama. Am rămas doar cu un dor nesfârşit faţă de un act început şi neterminat. Îmi trebuia atât de puţin să-mi desprind carnea crudă, neîncepută de viaţa reală, de pe balustrada de fier şi să mă duc, să plutesc, să zbor. A fost un vis. De-atunci mă urmăreşte obsedant delirul sinuciderii. De parcă ar fi o hemoragie a minţii, un nod al destinului pe care îl desfaci plin de curaj şi în acele secunde când te afli sub presiune, trăieşti înspăimântător de mult. Totul se comprimă, se intensifică. Ritmul, profunzimea, iar fiinţa aproape că devine de necârmuit. Cel puţin în acele momente nu mai trăieşti meschin. Toţi suntem datori cu o moarte! Ai încercat vreodată să te sinucizi? Dacă nu, atunci nu încerca să mă judeci. Acum, când spun toate astea, mă simt îngrozitor de ciudat. Sunt într-un spaţiu pe care îl văd, îl constat, dar de fapt eu mă simt în altă parte. Mă simt în casa bunicii mele de exemplu, pe patul unde cândva, demult, ea a murit. Patul acela a păstrat în el moartea ei şi, ori de câte ori îl ating sau îmi aşez capul pe stofa aspră, parcă ating trupul rece, lipsit de suflare, părăsit de sufletul care alerga nerăbdător la întâlnirea cu soarele. Toţi suntem datori cu o moarte. Ştiu. Am mai spus asta mai devreme. Nu mă repet. Doar ţip. E meschină moartea ca o datorie în sine. Parcă e un troc. Dai un suflet la schimb cu liniştea lui Dumnezeu. Evit să-mi încep povestea. Mai ţineţi minte, astăzi este ziua mea! Nu înţeleg ceea ce urmează să spun, de aceea mă abţin. Nu vă uitaţi aşa la mine. Ce, nu vi s-a întâmplat niciodată să vreţi să spuneţi ceva dar să nu mai spuneţi pentru că n-aţi şti ce înseamnă? Nu pot accepta Absurdul ca pe o limită extremă în care divinitatea se ascunde când nu ne mai face faţă, când se sperie de noi, când îi este frică să nu-şi piardă coroana. Ce credeţi că am făcut dimineaţă? Ce face un om dimineaţa de ziua lui? Fiecare om de ziua lui dimineaţa face altceva! Eu mi-am început ziua cu fast. Într-un cimitir, îngropându-mi cel mai bun prieten. Nu e extraordinar? Să-ţi îngropi în minte cel mai bun prieten pentru că Dumnezeu nu a avut curajul să mă lase să asist concret la înmormântarea lui. Vi se pare că povestea asta cu prietenul mort are umor! Generos Dumnezeu să-mi ofere un astfel de cadou de ziua mea, nu? Şi zâmbetul prietenului meu, în partea stângă a gurii… ca şi cum cadavrul ar fi scuipat pe noi toţi şi pe viaţă zicând aşa senin: ”V-am tras-o!”. Cui foloseşte acest spectacol? Pe cine satisface această zadarnică umilinţă? Credeţi că este diferită viaţa de o sală de teatru? Şi acolo, şi aici trebuie să facem acelaşi lucru: să facem faţă. Trebuie să defilăm prin faţa lui Dumnezeu scandând lozinci false şi inutile. Moartea unuia = argumentul că încă unul din noi a înghiţit momeala. Nu există o vârstă când ar trebui să ne întâlnim faţă în faţă cu Dumnezeu. Dar ar trebui să existe timp pentru a nu merge la această întâlnire cum mergem la piaţă. Pentru că riscăm atunci să-l confundăm pe Dumnezeu cu o legătură de varză. Moartea aceasta făcută cadou de ziua mea este ceva absurd şi stupid. A murit un om care nu voia să moară. Nici nu-mi mai amintesc… cine era prietenul meu? Ei bine, o să-mi spuneţi că moartea nu vine să te întrebe dacă ai sau nu chef să mori. Păi asta mi se pare nepoliticos. Cum să iei aşa cu japca un om tânăr, cu speranţe, cu planuri, un om bun, frumos, generos, un tată şi un soţ, cu funcţie, cu responsabilităţi…? Mă gândesc că poate moartea de fapt nici nu este întâlnirea cu Dumnezeu, ci despărţirea de el. Poate că în moarte nu găsim divinitatea, ci absoluta singurătate, că Dumnezeu trăieşte aici, cu noi, ne înghesuim toţi în această viaţă, în toate mărunţişurile şi nu acolo, idealizat. Mă gândesc la moartea prietenului meu şi privesc cerul şi am senzaţia că acest imens albastru este o moarte mai mare spre care tindem. Ce-ar fi ca, fără să ne dăm seama, să nu existe nicio trecere în nicio altă lume. Să fie de fapt o singură lume unde să trăim cu toţii laolaltă, morţii cu viii şi viii cu morţii. Să nu mai fim separaţi şi cadavrele noastre să nu valoreze mai mult decât nişte excremente vomate de natură. Poate că fără să ştim trăim unii prin alţii, că aceia care mor trăiesc prin cei care rămân, iar că viii trăiesc prin faptul că alţii mor. Credeţi că are vreun rost toată demonstraţia asta? V-am întristat. Ce bine îmi pare. Măcar atâta să pot să fac şi eu. Oricum, o certitudine am. Nu există moarte în sine. Murim de bătrâneţe, murim din boală, din greşeală, din prostie, din dor. Ce poate omul să-şi dorească mai mult după ce moare decât să se întâlnească cu Dumnezeu? Şi de fapt, poate abia după ce mori îţi dai seama că nu mai ai cu cine să te întâlneşti. Am spus asta şi mai devreme, nu? Am subliniat. Să nu uitaţi. Când ajungi să trăieşti toate aberaţiile astea, ajungi cu siguranţă să-ţi doreşti să te sinucizi. Cine mai poate să-şi dorească să se sinucidă în ziua de astăzi este un om viu pentru simplul fapt că îşi mai doreşte ceva. Sunt alţii care nici să se sinucidă nu mai au chef. Atât de acută este agonia că nu-i mai trezeşte nici măcar sinuciderea. Privesc din nou cerul. De data asta îl văd ca pe o pânză albastră pe care sunt proiectate trupurile noastre. Toate trupurile din toate timpurile. Ca şi când ar fi un cer de trupuri. Şi sub cer nimic, niciun fir de pământ, să fie ceva infinit. Şi noi să nu cădem, să plutim aşa cum plutesc fulgii şi să nu ne oprim niciodată. Să plutim la nesfârşit. To: floarea_soarelui@yahoo.com Spune-mi, te rog, cum ar fi trebuit să fie, cum ai vrea să fie. Din partea mea a fost umor. ŞI SĂ NU-ŢI MAI FIE FRICĂ!  PE MINE O SĂ MĂ AI TOT TIMPUL! TREBUIE DOAR SĂ MĂ CHEMI! BORDEL PENTRU ÎNGERI Şi după o ceaţă de multe luni, în care am trăit sau nu am trăit, am fost să-mi iau analizele. Am aşteptat cu emoţie toată perioada asta. Am făcut exerciţiul răbdării şi al lipsei de judecată, al înţelegerii dincolo de logică, de sens. Există ceva în noi care ne ţine departe de dorinţa morţii. Există ceva în noi mai puternic care vrea să trăiască şi nu să moară. Toată perioada asta am trăit emoţia de a primi un rezultat favorabil. Iei în calcul orice drum, te antrenezi pentru orice, dar există undeva, în tine, speranţa că dansezi pe ce muzică vrei tu, nu pe ce muzică pune El. Eşti atât de disperat încât încerci chiar să negociezi, să îţi schimbe destinul în cazul în care nu ar coincide cu ceea ce vrei. Surpriza a fost alta. Nu numai că analizele mi-au ieşit bune. Nu am avut niciodată neoplasm. Diagosticul meu nu a fost al meu. A fost al altuia. Al unuia care, crezând că este sănătos, nu s-a tratat şi a murit. În timp ce eu, am traversat Iadul terapiei împotriva cancerului, mi-am ars ani din viaţă, m-am radiat, m-am otrăvit, convinsă de medici că este singura uşă deschisă spre viaţă. Am stat cu hârtiile în mână, în faţa spitalului, pe o bordură, ore întregi, fără să ştiu încotro să o iau. O avalanşă de fotograme, de stări, de conexiuni mă invada. N-am putut nici să mă bucur, nici să-mi pară rău. Am fost năucă, paralizată. Când eşti în poveste, nu poţi să crezi. Prima reacţie este de negare.  Nu am putut să am nicio reacţie ore întregi. Dacă priveşti din afară, unghiul de observaţie e altul şi detaşarea de tine nu o poţi face imediat, procesul de conştientizare şi apoi de acceptare cere un timp. Unul dintre medicii care s-a ocupat de mine pe tot parcursul tratamentului mi-a povestit întreaga eroare. Cum a început şi până în ziua în care am aflat. Când m-am dezmeticit cât de cât, i-am povestit avocatei mele. Toate probele pe care le puteam strânge erau insuficiente ca să câştigăm. De altfel, cea mai cretină ipotază. Absurdul căruia nu îi poţi face faţă, cu care nu te poţi lupta. Cineva îţi calcă viaţa în picioare şi tu nu poţi să te aperi, nu ai cum să demonstrezi asta pentru că toţi sunt mână în mână, pentru că e o pânză de păianjen care te prinde şi te sugrumă. Nu de ameninţări mi-era teamă, ci de faptul că şterseseră toate probele, ca şi cum nu existasem vreodată în acel spital cu acel diagnostic. Dacă făceam pasul de a merge în instanţă, aveau probe să se scoată. Am încercat toate ipotezele teoretice pentru a găsi o soluţie legală şi de a avea câştig. Am consultat mai mulţi avocaţi care m-au sfătuit să nu demarez niciun proces. Hârtiile cu parafă de care beneficiam erau interpretabile şi în mare parte lipsite de sens. Şi viaţa mea? Anii care s-au făcut scrum? Ce să înţeleg din asta? Tot Dumnezeu răspunde şi de asta? Sau să spun că aşa a fost să fie? De ce? De ce eu? De ce aşa? To : zmeul_albastru@yahoo.com Experienţa este singura care te face să te schimbi profund şi să îţi schimbi un punct de vedere cu altul. Ca să nu mai poţi să crezi în ce credeai, trebuie să treci cu toată fiinţa ta prin altceva mai puternic care să îţi răstoarne credinţa, valorile. Depinde cât curaj ai să nu fii stâncă, blocat în prejudecăţi, dogme, reguli, ci să te arunci, să trăieşti, să primeşti, să te laşi modificat, să dăruieşti, să încerci şi apoi să ştii unde eşti şi cine eşti. De la un moment la altul poţi să te schimbi. Cu cât ai mai mult curaj să trăieşti, cu atât îţi poţi schimba punctul de vedere. Viaţa trăită e tot ce contează. Am ales să stau departe de tine când am aflat că am cancer. Nu am vrut să împărtăşesc cu nimeni moartea mea. În fiecare zi muream puţin câte puţin. Am vrut să îţi vezi în continuare de viaţă, fără să aştepti&