Descriere Povestea asta este despre Sarah

Premiul Goncourt – alegerea Romaniei   Povestea asta este despre Sarah  a fost nominalizata pentru Premiul Goncourt si pentru Premiul Goncourt al liceenilor. A primit Premiul librarilor din Nancy – Le Point si Premiul „Envoye par la Poste”. A obtinut Premiul Goncourt – alegerea Poloniei, Premiul Goncourt – alegerea Romaniei, Premiul Goncourt – alegerea Suediei. A obtinut, de asemenea, Prix du Style si Premiul studentilor France Culture-Telerama.   Povestea asta este despre Sarah  surprinde iubirea incandescenta dintre o tanara profesoara si o violonista de o frumusete misterioasa, avand ca decor un Paris cultural, incantator. Debusolata si indragostita de Sarah cea copilaroasa si imprevizibila, naratoarea traieste o mare pasiune. Conceput in doua parti, romanul mizeaza pe opozitiile viata si moarte, corpul frematand si corpul bolnav, febra iubirii si ruptura. Dupa momentul intalnirii, al fuziunii – un fel de epifanie erotica –, al obsesiei mistuitoare, urmeaza momentul separarii, al caderii, al convalescentei ca un doliu. Traducere de Despina Jderu   Fragment din carte: Un cosmar. Toate vanzatoarele din magazinele aeroportului, toate insotitoarele de zbor, toti pasagerii de sex feminin se numesc Sarah. Nu mai exista decat un singur prenume pentru femei, al ei. Cu siguranta si eu ma numesc tot Sarah, vreau sa verific pe pasaport, il caut, mai intai calma, apoi cu nervozitate, imi rastorn buzunarele pardesiului, nimic, buzunarele exterioare ale rucsacului, nimic, ma panichez, vreau sa fug, sa urc intr-un avion, sa termin cu toate, dar fara pasaport nu pot, este clar. Oamenii se striga unii pe altii si pentru ca toate femeile se numesc Sarah este un adevarat dezastru, nimeni nu stie cui sa raspunda, ii aud prenumele peste tot, in gura barbatilor care le saruta pe cele care pleaca, pe curand, Sarah, iubirea mea, in tipetele tatilor care urla spre fetele lor, in anunturile din difuzoare. Merg la biroul politiei din aeroport ca sa declar ca mi-am pierdut pasaportul. Politistul imi cere numele ca sa-mi inregistreze reclamatia. I-l dau. Izbucneste intr-un ras zgomotos si, pe un ton sinistru, imi raspunde, dar e imposibil, numai cele cu numele de Sarah au supravietuit.  Sunt ghemuita pe fotoliile din plastic. Mi-e frig. Mi-e rau. Imi lipseste. Unde esti, nenorocito?  Urc in avion in timp ce noaptea se destrama. Stiu ca deasupra norilor o sa fie zi, ce usurare. Nu-mi privesc colegii de aventura, nu prea am chef sa stiu cu cine impart aceasta calatorie. In curand o sa ma alatur cerului, doar asta conteaza. Avionul mare, pasnic si binefacator decoleaza. Cu nasul lipit de geam, admir toata aceasta distanta dintre ea si mine si imi vine sa rad. Asta e, s-a terminat. Sunt salvata. Miraculos. Imi apare imaginea fiicei mele, ma gandesc la viata noastra. Seara, cand o intalnesc in curtea scolii in lumina adorabila, cu obrajii inrositi de la atata joaca, bucuria imensa de a vedea picioarele ei micute care se grabesc cand ma zareste si sa simt corpul ei lipit de al meu. Drumurile noastre prin Paris, calatoriile noastre cu metroul, iesirile noastre seara, la sfarsit de saptamana, chiar daca nu stam mult, ca sa nu fie obosita a doua zi.