Descriere Buna dimineata, Veronica!

Cartea Bună dimineața, Veronica! este scrisa de Ilana Casoy și Raphael Montes si a aparut la editura Publisol. Romanul  Bună dimineața, Veronica! stă la baza serialului Netflix omonim.  „ Un autentic mystery-thriller brazilian pe care întreaga lume trebuie să îl cunoască .“ Paulo Lins, autorul romanului Oraşul Domnului Abordând subiecte precum feminismul, violența domestică, birocrația polițienească, ritualurile indigene și crimele în serie, Bună dimineaţa, Veronica! este un thriller plin de răsturnări de situație, cu o protagonistă puternică, o adevărată femeie a timpului ei, care își abandonează viața stabilă – familia perfectă și o slujbă de vis – pentru a se lansa într-o lume crudă, unde își găsește, până la urmă, propria identitate. ” Un thriller înspăimântător şi crud .“  - Trilha Do Medo Descrierea cartii   Bună dimineața, Veronica!: Până de curând, viața funcționarului de poliție Verônica Torres era una liniștită, desfășurată conform ritualului birocratic și plină de visuri ce nu aveau să se împlinească niciodată. Săptămâna asta însă, o sinucidere neașteptată la care a fost martoră și un apel anonim de la o femeie care pretinde că viața îi este în pericol au deschis un abis înaintea ei. Verônica se simte cuprinsă de teamă, dar știe că acesta este momentul de a-și demonstra calitățile de investigator și decide să se ocupe singură de ambele cazuri. Vârtejul de evenimente surprinzătoare declanșate de cercetările ei îi prilejuiește o întâlnire cu partea întunecată a inimii umane. DESPRE AUTORI: ILANA CASOY s-a născut la 16 februarie 1960 și este o scriitoare braziliană. A absolvit Fundação Getúlio Vargas și s-a dedicat studiului profi lurilor psihologice criminale, în special ale criminalilor în serie. A publicat mai multe cărți, dintre care unele se bazează pe cazuri criminale celebre din Brazilia, cum ar fi A Prova é a Testemunha despre cazul Nardoni. De asemenea, a scris O Quinto Mandamento – Caso de Polícia, o carte legată de uciderea cuplului Richthofen. Între 2012 și 2013, a colaborat cu Discovery Channel. Ea a mai scris și lucrări de fi cțiune. A fost invitată de canalul Fox Brasil, pentru a crea un profi l psihologic al lui Dexter Morgan, antieroul și protagonistul din Dexter, un popular serial de televiziune american. Casoy a colaborat și cu Dupla Identidade, un serial scris de Gloria Perez și regizat de Mauro Mendonça Filho. RAPHAEL MONTES de Carvalho s-a născut la 22 septembrie 1990 șiun scriitor brazilian de romane polițiste și avocat. Cea mai cunoscută carte a sa este romanul Dias Perfeitos (2014). În 2010, Montes a participat la un concurs al editurii braziliene Benvirá/Saraiva, în cadrul căruia romanul său Suicidas a obținut locul al doilea. Saraiva a publicat romanul sub eticheta Benvirá în 2012. Temele macabre prezente în poveste și vârsta tânără a lui Montes i-au adus o largă notorietate în Brazilia. În 2014, Montes a publicat cel de-al doilea roman al său, Dias Perfeitos, iar până în februarie 2016, romanul a fost lansat în 14 țări. Atât prima, cât și cea de-a doua carte au avut drepturile vândute pentru adaptări cinematografi ce. The Village, cea de-a treia carte a sa, este un roman de groază fi x-up, unde, sub formă de benzi desenate, ni se prezintă scurte povestiri ale unor personaje macabre. Cea de-a patra carte a autorului, Jantar Secreto, a divizat opiniile în 2016, când s-a descoperit că tema principală era canibalismul, dar ambele părți au confi rmat că este cea mai bună carte scrisă de Montes. În 2016, Ilana Casoy publică, împreună cu Raphael Montes de Carvalho, thrillerul polițist Bom Dia, Verônica (Bună dimineaţa, Verônica!), sub pseudonimul Andrea Killmore, urmând ca, la cea de-a doua ediție a romanului, din 2020, autorii să își dezvăluie adevărata identitate. Autorii lucrează la o continuare a acestui romanul, care stă la baza serialului Netflix omonim.  Fragment din  Cartea  Bună dimineața, Veronica!: Era prima zi din restul vieții mele. Evident că nu știam asta când am deschis ochii de dimineață și mi-am dat seama că eram în întârziere. Cu o săptămână în urmă, șeful meu mă făcuse cu ou și cu oțet pentru că dormisem câteva minute în  lus. I se părea o absurditate să ajung la muncă mai târziu decât el. Pentru că n-aveam chef să ascult iar poliloghia bătrânului, am îmbrăcat în grabă o haină neagră, mi-am pus brățările la încheietura stângă (nu ies fără ele nici în ziua de azi) și am trântit ușa, fără să fi băut nici măcar o cafea, cu o geantă grea atârnată pe umăr. Chiar dacă locuiam la doar câțiva kilometri de clădirea , traficul din São Paulo nu-mi era de niciun folos. Am ajuns la secție după 45 de minute, aproape împiedicându-mă, pe tocurile înalte. – Bună dimineața, Verônica! mi s-a spus la intrare, iar eu am răspuns cu un gest afectat. Dimineața nu-mi place să vorbesc mult, sunt cam prost dispusă. Am schițat un zâmbet, suficient cât să nu se spună despre mine, pe la colțuri, că aș fi antipatică. În timp ce liftul urca spre etajul unsprezece, am simțit cum îmi chiorăia burta și am calculat caloriile pe care puteam să le mănânc în ziua aceea. Puține, puține de tot. Crede-mă pe cuvânt: nu-i ușor să fii o femeie de 38 de ani, cu greutate peste medie. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, ziua de luni e de obicei și mai rea, e momentul când te învinovățești pentru că ai întrecut măsura în weekend. Mi-am aruncat geanta pe birou și am privit către încăpe rea unde lucra șeful. Bătrânul venise deja, dar ușa era închi să și jaluzelele trase. Mesajul era clar: „Lăsați-mă în pace!“ Carvana făcea regulile, eu ascultam. Se bucura de puterea lui neînsemnată de a-mi da ordine la fiecare pas, iar eu mă bu curam de adevărata mea putere de a-l controla pe ascuns, pe tăcute, fără ca el să observe.   După ce petreci câțiva ani instalată într-un post de secre tară la Poliția Civilă a statului São Paulo, începi să înveți care  sunt avantajele de a fi invizibilă. Oamenii nu se uită la tine. Trec grăbiți pe lângă biroul tău, împovărați cu treburi urgente și cu propriile probleme, cer cu împrumut un capsator, întreabă care sunt noutățile, se interesează de viața ta, fără să aștepte un alt  răspuns decât „toate bune“, comentează meciul de fotbal de săp tămâna trecută, dar niciunul dintre ei – ascultă bine ce-ți spun! – niciunul dintre ei nu se uită la tine cu adevărat. Ești invizibilă. – Bună dimineața, Verônica! a spus cineva, trecând pe lângă biroul meu. Nici n-am răspuns. Mă preocupa mai degrabă gândul să  fug până la frigiderul din bucătăria angajaților. Chiar pe raf tul de pe ușă, două șarlote cu gălbenuș de ou și cocos, rămase de la vreo aniversare. Resemnată, am ales o gelatină light. M-am întors la biroul meu, mestecând chestia aia care-ți tăia tot cheful, cu aromă de căpșune, gândindu-mă la săptămâna care-ți tăia și ea tot cheful, cu aromă de birocrație, pe care urma s-o petrec printre teancurile de anchete și cu decizii care mă așteptau să le iau. Am vrut să verific mesajele de pe WhatsApp, dar mi-a luat atâta timp să-mi găsesc mobilul încât m-am hotărât să înfrunt mai întâi haosul din geanta mea. Soțul meu glumea că îmi car toată viața înăuntru ei; chiar dacă îmi schimb geanta, harababura rămâne aceeași. Visurile, temerile și vanitățile mele închise cu un fermoar. Îmi place imaginea asta și mă gândesc că poate avea dreptate: greutatea genții confirmă că nu-i deloc ușor să-ți porți viața pe umăr. Cine ar fi văzut-o ar fi crezut că țin pietre de moară în ea.   Am răsturnat geanta pe masă, am așezat-o, odată golită, în poală și m-am apucat să fac „curățenie generală“. – Bună dimineața, Verônica! a spus fata invizibilă care îmi aducea cafeaua în fiecare zi. Nu i-am știut niciodată numele și eram convinsă că ea îl știa pe al meu doar pentru că era scris pe plăcuța de pe birou. Am ridicat privirea, i-am zâmbit și m-am întors la misiunea mea. Chitanțe care s-au strâns: la gunoi. Fluturași publicitari: la gunoi. Ambalaje de bomboane și de gumă: la gunoi. Am găsit un ruj nude pe care îl căutam de câteva zile, am pus în ordine prezervativele pe care le aveam mereu în portofel. Am aranjat bancnotele, așezându-le pe toate cu portretul în aceeași direcție, și am triat articolele din trusa mea de toaletă. Nu știu câtă vreme am fost ocupată făcând ordine. Am avut senzația că a durat câteva minute, dar e posibil să fi fost aproape o jumătate de oră. Nu pot să spun decât că nu eram absolut deloc atentă când ușa biroului lui Carvana s-a deschis brusc și o femeie foarte slabă a ieșit de acolo, plângând în hohote. Îmi amintesc că m-am uitat la Carvana fără să înțeleg ceva. El a făcut un semn discret care însemna „ocupă-te tu“. Ca de obicei. Moșul era o lepră insensibilă, ăsta-i adevărul. Femeia s-a ghemuit într-un colț, lângă cafetiera care era gata să cedeze în orice clipă. Tremura puternic, ținând capul plecat, se vedea că era cu nervii la pământ. Femeia era și ea gata să clacheze în orice clipă. Când m-am apropiat, ea a ridicat capul și am putut să-i văd mai bine fața. Nimic nu ieșea în evidență, în afară de gură, la care avea o rană îngrozitoare. Avea buzele umflate, înroșite, pline de puroi. După un timp, am reușit să-mi abat atenția de la gura deformată și am privit ochii femeii. Îmi place să privesc oamenii în ochi. Mai târziu, am aflat că se numea Marta Campos. Apoi am descoperit totul despre viața ei. Mai mult decât ar fi putut  ea să-și imagineze. Chiar dacă în acel moment nu știam încă nimic despre ea, am simțit că ne leagă ceva foarte puternic, dar nu m-am oprit din a o compătimi pe acea femeie cu gură  dezgustătoare. Acum, înțeleg motivul. Pentru Marta, nu eram invizibilă. În ziua aceea de luni, prima zi a restului vieții mele, ea a fost prima persoană care mi-a dat cu adevărat „bună dimineața“. Mi-a spus-o din priviri, uitându-se spre mine, ca în fața unei oglinzi. Am rugat-o pe Marta să se calmeze, i-am promis că totul va fi bine și m-am dus repede la frigider ca să-i aduc un pahar cu apă. Când m-am întors, era prea târziu. Poate că am fost neglijentă, dar ceva îmi spunea că am făcut ce trebuia. Am ră mas pe loc cu paharul în mână, respectând dorința ei, destinul Martei. La câțiva metri de mine, ea și-a scos ochelarii de vedere și i-a așezat pe pervazul de marmură al ferestrei. M-a privit în ochi pentru ultima oară, înainte de a se urca pe parapet. – Acum el o să poată să mă iubească, a spus ea, printre suspine. Fără să ezite, Marta și-a deschis brațele și și-a lăsat corpul pe spate. Am alergat. Jur că am alergat. Dar nu am reușit decât să ajung la fereastră la timp cât să o văd zdrobindu-se de pământ, după o cădere liberă de unsprezece etaje.